Fire albe

„Îmi faci o cosiță, te rog?”… Am zâmbit și am început să piaptăn firele rare și ninse ale bunicii. Era prea bătrână ca să-și mai poată ridica mâinile sus, iar eu nu mi-am putut reține lacrimile în timp ce încercam să-i îndeplinesc dorința. Era extrem de fericită că mă întorsesem acasă. „Iarăși te-ai dus departe, nu ți-au fost de ajuns 500 de km, acum mi-ai plecat la 2000. Tare mai plângea maică-ta când i-ai trimis florile alea. Acum înțelege și ea cum e să-ți fie copilul printre străini…”. Eu nu ziceam nimic. Deși știu că nu mai aude decât vreo 10%, parcă mi-era frică dacă-și dădea seama că în spatele ei, coafeza era sfâșiată. Mi-am șters cu dosul mânecii lacrimile și am întors-o cu fața spre mine. Era toată un zâmbet! „Uite-te, parcă am întinerit. M-ai făcut exact așa cum am vrut.”
Asta e ultima mea amintire cu bunica. Eu eram prea distrusă sufletește ca să realizez că acela a fost ultimul moment. Am părăsit totul și m-am dus să mă  vindec regăsesc.
Aterizasem pe la miezul nopții și n-am putut să dorm toată noaptea. A doua zi m-am îmbrăcat în negru și parcă așteptam trenul cu negură. Primesc mesaj de la tata: „Unde ești? A decedat bunica.”
S-a făcut un an de „Young as a blossom, old as the ocean.”, un an de când deschid cu frică mesajele de la tata și, deși am fost numai de două ori acasă de atunci, îmi vine să întreb unde e și o tot caut prin ogradă. Știi de ce mă învinuiesc? Că am întarziat cu O ZI. Nu mi-am luat adio și nici n-am apucat să-mi cer iertare. Eram prea ocupată cu cancerul meu la suflet și a trebuit să suport încă o lovitură. Dar am făcut chimioterapie mult timp și am preferat să nu mă țină nimeni de mână… sau să mă vadă ofilită și fără păr.
Acum sunt bine, tatuajul s-a vindecat și părul a mai crescut. Mă gândesc să mă duc acasă, dar teamă mi-e să n-o găsesc pe mama cu fire albe…

Randez-vous

Cap.x

În stația Gambetta o tânără zâmbește până la urechi. O  fi primit un mesaj drăguț, o fi avut o zi bună  sau pur și simplu e fericită?! Cert e că zâmbește, o poți deosebi printre mulțimea de oameni prea grăbiți, pe alocuri frustrați. E de o săptămână în cel mai romantic oraș din lume și caută o librărie. Și-a dat seama că nu cunoaște atât de bine franceza și ce e mai minunat decât să citești ”Micul Prinț” în limba în care a fost gândită? Mai ales că era și ea o mică creatură prăpădită pe-o planetă de la care avea să învețe atât de multe.

În drum spre casă, cu cartea proaspăt răsfoită la primele pagini, se opri la cafeneaua din colțul străzii pe care locuia. Se înserase, iar vântul adia alene păstrând încă aerul serilor văratice. Liniște în orașul aglomerat. Era căldură-n suflet, dar prin cap treceau de-ale iernii. Pe o franceză schimonosită de accentul estic, comandă un ceai și în minte – pace. Se auzi clopoțelul de la ușă și în încăpere-și făcu apariția ”fratele străin”.

– Ce surprinză! Nu știu dacă m-am prezentat data trecută. Sunt mai zurliu de felul meu, hah. Eu sunt Adrien, iar tu… ?

– Scuze. Clementine, încântată!

-Și eu. Ceai de mentă? Te doar capul sau ți-e frig? Pot să-ți țin companie?

– În sfârșit o persoană care pune mai multe întrebări decât mine. Ia loc, te rog. Rămâi la ceai de mentă sau vrei mușețel să te mai calmezi?

– Mi-aș lua o bere să-ți vorbesc mai cu curaj, dar mă tem c-ai vrea să facem schimb de            băuturi și numere de telefon.

– Nu cred că ai nevoie de alcool, dar te-aș putea învăța o replică mai bună de agățat.

– Uimește-mă!

– Ți-o zic diseară la ”Welcome party”.

– Ahahah, abia aștept. Un ceai de mușețel, vă rog. 

Cap.y

– „Scuză-mă, ai un foc? Vreau s-aprindem o discuție…”

femei-scorpii vs barbati-cerbi

Unele femei vorbesc despre bărbații din viața lor ca despre o sărbătoare, altele îi blestemă și dacă ar avea o putere, le-ar tăia mâinile și i-ar bate cu ele. Eu fac artă.
De la bărbați poți învăța multe. Indirect, din relațiile lor cu prietenii, cu mamele sau după felul în care li se dilată vena de pe frunte atunci când îi enervezi. Fie că e un laș, fie super man, dacă ești destul de meticuloasă, și noi femeile în general suntem, un bărbat îți poate schimba rațiunea. Ori devii fraiera satului, ori prinzi la minte și-ți începi jocul.
Făcând abstracție de acele neveste care tac la un ochi vânăt, mulți bărbați au fost distruși de către o femeie care și-a dat seama cum funcționează schema. Distruși emoțional sau financiar, scrum iese! Asta nu înseamnă că femeile îs rele. Ok, poate doar scorpii. Ok, ocazional vipere. Dar tocul pus pe tâmpla prostului cerbului, sabia nu-l taie. :)) Poate o să înțelegi proverbul readaptat ca pe o aluzie la un bărbat aflat sub papuc, dar nu. O femeie deșteaptă nu-i pune niciodată fusta-n cap. O fac doar cele cărora le este frică să nu rămână singure. O femeie deșteaptă pur și simplu nu are timp să se simtă singură, iar dacă lui nu-i mai place ciorba gătită cu dragoste, să plece cu cratița-n cap.
Spuneam la început că eu fac artă din bărbați. Mai exact, din bărbații de la care am învățat ceva. Unii nu m-au inspirat în nici un fel (și asta e o lecție), iar despre alții am scris rânduri întregi. Despre bărbatul care mi-a arătat o cale și cu ajutorul căruia am descoperit că nu sunt chiar așa întreagă la minte, scriam texte mediocre. Până ne-am întâlnit random, peste doi ani, la un eveniment din Cluj. Bărbații inspiră, la fel cum te inspiră o femeie după mers, numai că ei o fac altfel. Știi privirea aia dinaintea unui sărut? Privirea aia poate însemna multe. Dorință sau durere, fericire sau nimic. Totul depinde de ce vrea să-ți transmită femeia. Eu i-am dat de înțeles că-s diferită, iar el mi-a oferit material pentru multe din textele mele, fără ca să-și dea seama. Unele vor diamante, mie scutură-mi sufletul ca să-mi termin cartea.

Psihic olog

Odată ce-ți află prietenele că ai blog din ăsta „pe feeling” si destul vin în frigider, o simplă cameră patru pe patru se transformă ușor în cabinetul unui psiholog. „Deschid o sticlă deschisă” (pentru că, rușine să-mi fie, dar ia să-mi dăruiți, îs wine lover fără tirbușon în casă) și torn încet licoareotrava demidulce în paharele mele preferate. Zâmbesc blând ca o mamă într-o dimineață târzie de duminică și începe terapia. Terapia mea, de fapt.
Știți vorba aia: „ciubotar cu ciubota ruptă”? Eu nu sunt psiholog, ci psihic olog. Fac introspecții zilnice și tratez totul când cu cărți, când cu vin. Câteodată-mi reușește, alteori mă pun să dorm. Am devenit extrem de calmă în public și prea agitată cu mine însumi. Dar gândesc lucid, încă, încă nu am nevoie de psiholog și mulțumesc, Doamne, că există primăvară după prea multă amorțire; și aici nu mă refer numai la natură.
Revenind la part-time job-ul meu sau voluntariat în folosul comunității „Femei fericite și sticle goale”, eu primesc o mare satisfacție știind că am contribuit la eliminarea unor gânduri grele. Treaba mea este foarte ușoară, uneori este nevoie doar să tac și să ascult. Nu am studii în domeniu, dar destule cărți în palmares încât să dau câteva sfaturi sau înjurături, de la caz la caz. Nu-mi place să fiu lăudată, dar alcogeniul ăsta este recomandat și bărbaților. Dacă aș fi un Steve Harvey feminin, probabil aș scrie „Poartă-te ca un domn, gândește ca o femeie”, aș face atâția bărbați fericiți. Dar zic să nu ne entuziasmăm, pentru că femeile sunt menite a fi iubite, nu înțelese. Trecând peste acest citat extrauzat și extracopiat, vreau să strig tare că TOȚI SUNTEM BOLNAVI, indiferent de diagnostic.

Biotop si clasica

Înainte de a-mi citi gândurile, alungă-le pe ale tale si da-i play lui Chopin. (https://youtu.be/zUQ-i_V-RJ8) Nocturna în F minor, sublim, balsamic… Să simți că ți se prelinge prin crăpăturile cele mai adânci, cele mai nevindecabile…Începe să-ți imaginezi, atent la metafore, cu ochii închiși la figurat…
Plouă, Clementine privește pe geam în timp ce mașina timpului face slalom prin trafic. Cu picioarele apăsate pe podea, încercând să-și țină echilibrul, cu sufletul inrădăcinat în toamna trecută. Unsprezece luni fără inimă. Niciodată nu a crezut în răni nevindecabile, până nu a văzut cât sânge curge prin clapele unui pian chinuit de degete suferinde.
Undeva la mii de kilometri zace inima părăsită, lăsată la etajul 6 lângă un trandafir chinuit de vântul tomnatic, ars pe margini de soarele ce încă se lupta cu anotimpul.
Scutură din cap în semn de revenire. Schițează un zâmbet monalistic și-și zise-n sinea ei că proastă mai e. Pune piesa din căști pe repeat și încearcă să se bucure de orașul în care a poposit de câteva zile și care, sinceră să fie, nu prea o fascinează. E ca o recenzie falsă scrisă-n grabă după care s-a condus, dezamăgitoare. New York-ul i s-a părut mereu un vis, de fapt nici nu încerca să-și permită să viseze la așa ceva. Și totuși iat-o! Singură, mică și APARENT vulnerabilă, într-un oraș ,,în continuă fierbere,,.  Cu degetul pe-un strop agitat de pe peretele de sticlă, admiră zgârâie-norii ce servesc drept piloni-toată magia orașului. Seara trecută luase cina la terasa unui restaurant franțuzesc din Manhattan. Pare rupt din filme, nu? Mai ales când te gândești la priveliștea pe care o avea în față. Adevărat, dar oare toate astea contează când pretinzi că nu-ți bate nimic în stânga pieptului? Sau bate într-atât de tare, încât îți amorțește totul și ți se pare ca rămâi fără simțuri? Altă dilemă al cărei ecuație, matematicieni i-au refuzat rezultatul. E greu să-ți ții zâmbetul pe buze forțat, dar măcar aici nu trebuie să o facă. Oricum nimănui nu-i pasă, la cât de grăbiți merg prin mulțime. Wall Street-ul ți-o demonstrează, te bagi?
La minutul 3 coboară. Privește în sus, o picătură îi cade pe obrazul stâng. E ploaia, își zise, e ploaia…

Ipohondrie

Vorba lui Napoleon Hill ,,Pământ fertil pentru sămânța negativismului,, mi-a rămas adânc întipărită pe creier. Nu pentru că este o metaforă, iar eu le ador, ci pentru că instant mi-a adus aminte de o ,,persoană-sinonim,,. Și da, există o groază de oameni negativiști, ba chiar depășesc cu mult numărul celor pozitivi (ca mine, de altfel, hh). Nu știu dacă sunt de vină vremurile în care trăim sau pur și simplu e suma a ceea cu ce-ți umpli capul zilnic, cert e că acest lucru îți macină trupul mai ceva decât cancerul. Eu cred că asta este o boală. De aici încep toate durerile, chiar și cele de rinichi. Dar vreau să  vorbesc despre boala psihică de care suferim, practic, cu toții, și anume boala negativismului. Sunt oameni care seara, înainte de culcare, își fac un plan pentru ziua următoare. Dacă porți ochelari de cal și te aștepți ca să-ți iasă toate așa cum ți-ai programat, ei bine, află că în realitate, a doua zi ți se poate întoarce totul pe dos chiar și din cauza că te-ai lovit la degetul mic dimineața sau ai făcut pană în timp ce te grăbeai undeva. Din categoria asta de oameni fac și eu parte și sinceră să fiu, când ajung seara acasă și nu pot tăia de pe To Do List decât câteva lucruri, mai că mă apucă depresia. Dar spre fericirea mea, eu știu să mă autovindec.
Spuneam la început că expresia lui Hill mi-a amintit de cineva, iar acel cineva îmi era așa-zis-ul partener de viață (exagerat vorbind). Relația frumoasă pe rețele și un chin în realitate. Nu vorbesc de rău, ba chiar am fost foarte fericită. Dar mereu e zmeurică la început. Problema partenerul meu era chestia că se plângea mereu. Că nu-i ajung bani, că nu e mulțumit cu postul de muncă, etc, etc. Devenise un ipohondru și cu timpul, mă contagiase și pe mine. Pentru că eu am mereu o barcă de salvare, am încercat să-l trag după mine, recomandându-i cărți, încercând să-i insuflu gânduri pozitive, dar din păcate el îmi umpluse barca cu apă și ne scufundam împreună. Și aici apare dilema. Îl iubești și nu-i poți face asta sau te iubești și nu-ți poți face asta? Punând pe balanță cele două, îți dai seama cât de greu este, dar decizia trebuie luată, pentru că de altfel vă scufundați amândoi. Decizia pe care eu am luat-o, nu ne-a adus decât bine amândurora. Dincolo de sentimente, rațiunea m-a ajutat să progresez și cu glonțul acesta am împușcat doi iepuri de-odată.
Cu riscul de a mă repeta, afirm că totul este doar în capul nostru, iar cum ne gestionăm noi gândurile, așa ne exprimăm fizic. Prietenii mei mă știu de persoană foarte pozitivă ( cu toate că în week-end-uri îmi place să mă baricadez în buncherul meu și să nu ies decât luni, cu forțe noi și zâmbet pe buze). Dar de ce o prietenă mi-a spus că nu există un om mai ,,entuziasmat,, decât mine? Pentru că eu așa mi-am programat creierul. Să se bucure de lucruri mărunte, să vadă și să gândească diferit și nu în ultimul rând, să privească partea plină a paharului (știu că este o vorbă expirată, scuze). Secretul meu e că găsesc mereu câte ceva bun în, fie că vorbim de oameni sau probleme zilnice.

femme power

Statutul de femeie nu ți-l dă lungimea tocului, cât de expresiv ți-i machiajul sau faptul că ești purtătoare de prăjiturică. Nu te naști cu asta, devii! Cred că e una dintre cele mai frumoase arte, dar și cea mai grea. Dacă vrei să devii pictor, făcând abstracție de talent, în câteva luni înveți. Cât despre femeie, unele nu au reușit o viață întreagă. Nouă, ăstora tinerele, ne pare că dacă ne-am îmbrăcat în rochie, avem o gentuță de brand pe umăr și manichiura făcută, gata, dați-vă la o parte că trece doamna. Da, arătăm bine, ne poți diferenția de bărbați (și asta cu mici excepții), dar cu atitudinea ce facem? Cine machiază creierul? Cine îmblânzește inima?
Imaginează-ți o lume în care reprezentantele sexului frumos nu doar arată extrem de bine, dar pe cât de frumoase sunt la exterior, pe atât de minunate îs in interior. Cât de plăcut ar fi să vezi în public o domnișoară manierată și cât de mândru te-ai simți lângă o femeie care nu neapărat în ajun de Crăciun, dar când simte nevoia, ajută un copil nevoiaș, un bătrân sau un pisoi din stradă?! Și asta fără a aștepta să fie lăudată sau implicată într-un concurs internațional de frumusețe.
Într-una din serile calde californiene de octombrie, într-un metrou, îmi captivase atenția o doamnă ce citea o carte. ,, How to be a woman,, by Caitlin Moran. Nu pot spune că era una din femeile alea despre care poți să zici ,, vai, cât de bine arată femeia asta,,. Dar așa, cu părul ei scurt (ceea ce mie mi se pare foarte sexy), cu ochelarii de vedere si corpul ei imperfect, eu vedeam femeia respectivă, o femeie frumoasă.
O femeie frumoasă inspiră. Inspiră încredere sau frică. Există un anumit ,,mit,, precum că bărbații se tem de femeile deștepte. Dacă vede că ,,proasta,, nu s-a lăsat impresionată de bolidul pe care-l posedă sau de vrăjelile care i-au ieșit pe gură, o lasă-n plata Domnului, catalogând-o proastă sau curvă. Sunt de acord, vulpea când nu ajunge la struguri, zice că-s curve. Nu că i-ar păsa ,,proastei,,. Ea are lucruri mai importante de făcut, ea are o atitudine și niște principii. Nu că ,,deșteptul,, ar aprecia așa ceva.
Femeia frumoasă, bine citită și cu atitudine, e demonul ăla periculos, al cărui armă letală i-i creierul. Dacă dai peste această creatură, nu te teme, demonul vine întruchipat în tot ceea ce ți-ai dorit vreodată.

Prieteníi care nu mor

„Prietenii sunt construiti genetic sa te rupa, sa te corupa, dar tot ei te si educa. „Nu cred in conceptul de prieten standard, cum nu cred ca zebra e alba cu dungi negre. Dar e discutabil. Exista oameni cu care discuti de suflet, cu unii poti doar sa te imbeti vineri seara, iar cu altii poti sa faci ambele. Pe cativa ii stii inca de cand maica’ta cu maica’sa beau cafeluta duminica dimineata inainte de a merge la piata, iar pe altii i-ai cunoscut la o aniversare de 30 de ani. Oricine iti poate deveni prieten,  atata timp cat aveti interese comune… sau aveti acelasi dusman. Deja felul in care voi construiti si mentineti aceasta relatie, variaza de la om la om. Exista prietenii care sfideaza orice. Rup orice bariera, inoata prin ape reci, dar totusi se intalnesc la acelasi mal. Exista prieteni cu care nu te vezi zile, luni, ba chiar ani, dar atunci cand va reintalniti, simti ca nu s-a schimbat nimic. Cu unii se intampla sa nu va intamplati nici in discutii dese, dar totusi cand gasesti o secunda de ”buna, cum mai esti”, celalalt nu se supara ca l-ai neglijat, ci se bucura si stie ca nu l-ai uitat niciodata. Astia sunt cei mai valorosi si-ti apar primii in gand atunci cand citesti aceste randuri. Pentru ca e chestie de feeling. Asa gen de prieteni n-o sa-ti reproseze niciodata nimic si n-o sa aiba asteptari din partea ta, pentru ca daca exista conexiunea potrivita, respectul vine din ambele parti. Totul tre’ sa fie reciproc, cu toate ca si asta e discutabil. Mereu exista unul care iubeste si pretuieste mai mult. Dar ca si creaturi menite sa fim unice in felul nostru, diferenta asta de caractere nu o sa afecteze relatia dintre doi oameni ce-si doresc nimic altceva, decat binele aproapelui sau.
Intr-o alta ordine de idei, cand se instaureaza invidia, orgoliul sau orice mai poate iesi din Cutia Pandorei, simti ca scartie ceva. In momentul ala te doare, o durere sora cu suferinta din dragoste. Intre o relatie de prietenie si una de dragoste nu exista mare diferenta. In ambele cazuri iubesti si simti ca nu poti trai fara celalalt. Poate de aia succesorul prieteniei e dragostea. Dar e un subiect aparte, asa ca-l lasam balta intr-o balta sa se-nnece. Revenind la suferinta. Cand o prietenie se destrama, te doboara. Te lasa fara o bucata din tine. Bucata aia pe care ai impartit-o cu un el/o ea. Suferintele pe care ti le-ai plans, bucuriile impartasite. Simti ca ti-a luat totul si nu mai ai cui te destainui. Deja trebuie sa le tii in tine sau sa gaseste alt cufar pe care sa-l ingreunezi. Zic ingreunezi pentru ca odata ce-i povestesti ceva cuiva, pasezi mingea celuilalt. Iar celalalt daca e adevarat, simte ceea ce simti si tu. Un fel de ciclu al trairilor. In fine, oamenii care au plecat cu tot cu cufar, iti lasa un dar de ramas-bun, adica o lectie. Daca esti destul de inteligent sa inveti ceva din ea si sa nu cazi prada unei posibile depresii, poti castiga mai mult decat ai castigat din respectiva prietenie. Aici iarasi totul depinde de tine si de cum interpretezi lucrurile. De aceea multumeste-le celor care au plecat, multumeste-le pentru prietenie si omenie. Niciodata sa nu-ndraznesti sa-i vorbesti de rau. Nu vad sensul in a vorbi de rau pe cineva pe care l-ai iubit, odata ce v-a adus fericire amandurora. Dar daca si se intampla ca celalalt sa o faca, tu demonstreaza-i ca tu ai fost un prieten adevarat, demonstreaza-i ca a pierdut un om valoros. Totul incepe de la tine, de la tipul tau de prieten si de OM. Multumesc!

Singuratate cu gust de blues

Gânduri pe-un prag de pe coasta Maine-ului. Stau cu pătura în cap și-l ascult pe Daniel Castro cum cântă blues pentru mine. Singurătatea folosită util, e un ocean de inspirație, mai ales pentru mine. Ascult liniștea asurzitoare, mai casc vreo două stele și-mi zic: ce viață de câine am. Când aud trenul sosind în stația din apropiere, mai adaug: dar un câine din ăla de rasă, cu o familie frumoasă pe undeva pe acasă. Numai că-s puțin rătăcit, plecat poate pentru a vedea cum e să trăiești și fără zgardă. Mi-am scos-o la plecare, ca să nu-mi știe nimeni numele… sau ca să nu încerce să mă returneze, ce-i ce mă găsesc.
E una din serile în care mă uit în sus și-mi mulțumesc pentru viață. Îmi analizez mâinile ce muncesc,  picioarele care pot alerga și creierul care gândește toate astea. Nu-mi pasă de  ziua de ieri, nici de ce mă așteaptă mâine, ci doar încerc sa respir profund aerul fresh din această seară rece de septembrie. Totuși o fac singură, și aici mă refer la oameni, care poate mi-ar fi un aparat mai util de respirat, specificat POATE. Am mai spus că-mi place viața solitară, că mă ajută să mă înțeleg mai bine, să am mai multă încredere în mine. Dar făcând o introspecție, analizând retrospectiv, constat că undeva, ascuns în cele mai adânci părți din mine, mă supără. Și asta-i pata aia de singurătate care ucide canceros. Zic eu că mi-e bine, dar câte aeroporturi nu mi-au auzit gândurile, chiar și atunci când plecam spre cineva care mă așteaptă sau atunci când eram numai eu și o hartă… Oricât de puternici nu am fi, cât curaj nu am avea, dacă când pui seara capul pe pernă, n-ai cui spune un noapte bună cuiva, măcar și în gând, te simți gol. Hai, Castro, mai bagă două note, să adorm și eu mai liniștit.

Noua luni fara inima

Dezmăț cu limită! Paradoxal? Există. Asta în cazul în care pretinzi că nu-ți bate nimic în partea stîngă. Mai interesant e când începe să-ți placă. Un fel de sindromul Stockholm. Simți că parcă ceva te doare, dar îți place, ba chiar adori. Sentimentul ăla de libertate supremă, în care ești peste tot și totuși în propria-ți bulă. Un fel de zonă de confort, dar totuși nu faci ceva nișat.
Cineva mi-a spus odată că totul e doar în capul meu, că pot să-mi tratez migrena dacă îi găsesc rădăcina ascunsă în creier. Eram sceptică, până am început să citesc, să analizez și să înțeleg că avea dreptate. Totul se leagă de creier. Omul are așa o putere, încât își poate stopa până și cele mai profunde sentimente. Evident, cu persuasiune. Persuasiune asupra propriulu-ți creier. Relativ greu, dar eu am reușit. De fapt, nu știu dacă le-am stopat sau le-am înlocuit cu altceva. Aș putea spune că în nouă luni de zile mi-am schimbat viața. Acuma serios, nu ca în cine știe ce reclamă. Dar, odată ce-ți schimbi atitudinea, se schimbă și modul de viață. Eu nu sunt sigură dacă spre bine, dar după rezultate, eu is fericită. Cu toate că fericirea e un subiect epuizat și că ea nu există, ca atare, ca stare de lungă durată. Dar nu mă plâng. Dacă nu te plângi că ești sărac, nu atragi sărăcia. Dacă nu te plângi că ești bolnav, nu atragi boala și lista poate continua. Pentru că în final ajung la aceea că totul se transmite din creier. Dacă știi să-ți gestionezi emoțiile și gândurile ( la asta mai am de lucrat, pentru că overthinking), atunci îți gestionezi și propria viață. Eu am ales să călătoresc singură, la propriu și la figurat, am ales legumele și părul scurt, am ales creierul și mă simt zen. Dar totul depinde de ce-ți dorești, ca într-un final să atragi ceea ce ești.