Mirror, mirror

Te iert că mi-ai dus stima de sine la șase metri sub pământ. Și te mai iert că m-ai făcut să cred că nu sunt iubibilă. Dar tot ce m-ai făcut tu să simt, nu a fost altceva decât reflecția ta în oglindă. Și toată iubirea mea nemeritată, a fost reflecția mea în oglindă. Eu sunt iubire și tu ești… tu ești doar un caz trist și rece. Eu te ridicam pe piedestal și îți spuneam cât de minunat ești, că meriți lumea. Tu mă coborai cu picioarele pe pământ și îmi spuneai că sunt un copil prea visător. Cel cu capul în nori erai tu, e greu să vezi de acolo, nu? Eu nu sunt tu, la fel cum tu nu ești eu. Adică tu nu emani căldură și lumină, tu ești paradigma unui raționament trist. Și am să folosesc cuvântul „trist” la modul demn de milă. Oamenii reci trebuie jeliți. Ei nu știu cum e să-ți fie dor de dorul tău.. Ei nu știu cum să facă dragoste din dragoste sau cum să te trezești dimineață lângă un trup care miroase a iubire. Și cel mai trist, dar apogeul tristeții, e că nu își dau seama că și ei pot fi iubiți. Așa nemeritat, dar sunt iubiți. Nu își dau seama de asta, întocmai că oamenii sunt oglinzi. În unii te vezi frumos, pentru că tu ești frumos. În unii nu te poți uita, pentru că tu nu te accepți pe tine, iar pe alții îi cerți, pentru că nu ai curajul să te cerți pe tine însuți. Așa că să mă ierți și tu, oglindo, că eu te vedeam cel mai frumos lucru din lume. Pentru că eu sunt frumos, iar tu tot trist rămâi!

Marionettes

Clementine mirosea a tutun și Guilty. Un miros mai plăcut de vinovat nu exista în momentul acela, profund întipărit în haina timpului.
-În fine… poate doar ne-am găsit într-un wrong time…

-Chiar a fost wrong time, Clem’…

Crezi că există ceva mai dureros decât să iubești și să nu fii iubit? Ohh da… și încă cum.
Când s-au împrăștiat sufletele pereche, unele s-au rătăcit atât de grav, încât în momentele in care aproape că se regăseau, mai apărea un perete în labirintul nesimțit. Ce prostie! Atât de neinspirat a fost Creatorul sau doar primește o satisfacție mârșavă din jocul ăsta? Dacă tot suntem niște marionete, de ce nu ne-ai creat din lemn? Aș fi preferat să fiu ușor inflamabilă, să mă fac scrum la prima tangență cu focul, decât să mă ard și să nu mă fac cenușă. Dacă tot ne joci pe degete, de ce nu ne-ai agățat de niște fire de ață, dar suntem strânși cu funia? Aș fi preferat să cad rapid în hău la atingerea ascuțită de foarfecă, acum tot tai cu cuțitul ăsta, mă rănesc și nu se mai rupe…

Adrienn s-a așezat pe scăunel…Într-o gamă minoră, dar cu pulsație apăsătoare pe suflet ca o ancoră aruncată-n mare, începu să gâdile clapele. Clementine și-a întors rapid privirea de la geam, a zâmbit monalistic, dureros, aruncând țigara. S-a încolăcit călduros pe la spatele artistului, a mai zâmbit o dată și și-a ocupat locul lângă el. A fost cel mai frumos „Comptine d’une autre ete”, cel mai frumos solo interpretat de un duo. Cel mai frumos duo transformat în cel mai trist solo.