Gânduri sub ploaie și jazz

     Cu un coc messy în vârful capului și țigara în colțul stâng al gurii, Clementine mânuia o periuță subțire ce-i colora unghiile într-un roșu aprins. Cuprins de o ploaie lină de primăvară, New York-ul nu-și încetase rutina zilnică. O rutină mai aglomerată decât amalgamul de gânduri ce-i roiau în căpșorul ăla, care nu avea un umăr pe care să se razeme. La apogeul versului „strumming my pain with her fingers…”, își îndreptă privirea spre locul de unde se auzea Sinatra și cu un zâmbet diavolesc, scrumă țigara.
În pauza dintre „aș avea chef de o margarita” și „mi-am uitat umbrela în taxi”, gândurile i se opriseră la „eu îmi sunt de ajuns”. De aici a început totul. Self-motivation sau self-consolation, haha, nu știu. N-ai nevoie de nicio carte de dezvoltare personală sau vreun psiholog, atunci când privești lucrurile din perspectiva corectă. Și ea o făcea, de ceva timp chiar i se reușea de minune, devenind oarecum mai încrezută în propria-i valoare. În momentul în care încetezi să mai depinzi de cineva sau de părerea cuiva, chiar reușesti să fii împăcat cu tine însuți. Și totul începe de la timpul pe care îl dăruiești celuilalt „eu”. Acel eu e adevărata ta față, cum s-ar spune. Un eu la care nu ai acces decât tu. Singurătatea folosită util cu eu-l tău, e un ocean infinit de creativitate și regăsire. Trebuie să înveți să profiți de partea frumoasă ascunsă în tine; cizeleaz-o, sculpteaz-o și dă-i o formă așa cum îți place cel mai mult. Nu e egoism, e iubire. S-au ținut atâtea predici despre acest subiect și toate au pornit de la iubirea sinelui. Clementine începuse să se iubească, astfel, făcuse primii pași spre dorința de a putea iubi și pe altcineva, un „tu”.
Își admiră picioarele și coborâ de pe pervazul care-i permitea să admire orașul de la înălțime. Era gata să cucerească lumea. Glumesc, chiar avea o poftă mare de margarita.