Floarea salbatica

Prima noastră călătorie împreună. Ne-am trezit într-o dimineață foarte rece de octombrie în care te întrebai de unde am atâta energie la prima oră în care tu abia de vedeai la ceas. Eram undeva prin zona Aquitaine a Franței. Eu, tu și un grup de străini. Nu că noi am fi fost cunoscuți… După ce am vizitat un castel, iar eu m-am îmbătat după degustarea a 5 tipuri de vin, am poposit la una dintre cele mai mari citadele pe care o văzusem până atunci. Ne-am rupt de nemți, englezi și turci și am început sa explorăm. Al naibii sport, suntem unul mai în formă decât altul. Dar era o zi atât de însorită, încât îți venea să stai pur și simplu tolănit pe iarba și să contemplezi. Mi-ai zis să stau la poză, că era prea frumos copacul din spatele meu. Apoi ne-am făcut o poză împreună, că eram noi prea frumoși. Deși nu era prima poză împreună, în momentul ăla se capturase ceva sublim, iar noi atât de diferiți – ne asemănam atât de bine. Am adunat și like-uri bune, și comentarii pentru care am avut nevoie de google translate. Cand se înserase, iar din noi se scurgea ultima picătură de energie, ne-am așezat pe scările ce duceau nuștiuunde. Râdeai că m-am descărcat ca un iphone și-mi aruncai cu firicele de iarbă în cap. Nu puteam să nu schițez vreun zâmbet, iar cu ultimele puteri, am rupt o floricică mică și ți-am dat-o în prostie. Câteva zile, sau săptămâni, sau nu știu, mai târziu…după vreo două pahare de rosé, ne-am destăinuit și declarat iubire. Au urmat seri în care-ți cântam „I wish my name was Clementine…” , altele în care tu te jucai în părul meu și fredonai „My butterfly”de Danyel Gérard și una în care am observat ceva ciudat în husa telefonului tău. Era un bilet vechi dăruit de unchiul tău, ce-ți purta noroc și o floare mov, uscată… „De ce o păstrezi?”
„Când mi se pare că ești ireală, o ating.”

geneza

Sunt de părerea că toate lucrurile se intâmplă cu un anumit motiv, la fel cum nici un cuvânt scris de mine nu e lipsit de noimă. Primești un refuz de la job-ul visurilor tale, plouă într-o zi în care ești liber și ai fi vrut să faci plajă sau îți pierzi sufletul pereche. Uneori, ni se întâmplă așa lucruri în viață, încât ni se pare că aici s-a sfârșit totul. Plângem, izbim, stricăm și putem zace într-o stare de amorțire muuult timp până când începem să ne revenim. Timpul ăsta pe care-l irosim comportându-ne ca roșiile într-o ladă-n drum spre piață este prețios, dar nu are rost să fac prelegeri despre importanța timpului, așa că să vedem la ce duce ,,deshidratarea,, asta.
Ești o sămânță. Mulți încearcă să te îngroape, să te bătătorească, să te ciupească… Dar tu ești puternic și încet, încet, într-o dimineață de mai ți se ivește căpșorul. Stăpânul-tată te-a zărit și-ți dă apă în fiecare zi – motivație să crești. Ești îngrijit ca un copil, ți se rostesc cuvinte calde și ești apărat de serile mai reci. Când mai crești puțin și începi să înflorești, te năvălesc buruienile-influențe și te-ncolțesc gândacii răufăcători. Ție ți se pare că e ceva normal, că așa e cool, că ești popular, dar fără să-ți dai seama – îți îngălbenesc frunzele…Nu ai putere să-l mai privești pe cel spre care-ți ridicai privirea poznașă în fiecare dimineață și zaci… zaci, zaci, până când stăpânul-tată te salvează. Îți smulge buruienile ce ți-au strâmbat corpul și-i otrăvește pe gândaci. Îți bandajează frunzele și te hrănește. Într-o altă zi, mai senină ca niciodată, îți dai plapuma jos și te vezi mare. Stăpânul-tată îți urează ,,bună dimineața,, și-ți spune că mai ai puțin și ești gata să pleci în lume. Bucuros că misiunea sa e aproape de sfârșit, se întoarce și pleacă, iar tu rămâi în grădina ta. Oarecum înspăimântat de ceea ce te așteaptă, oarecum entuziasmat că o să te dezlegi de rădăcini și o să fii pe cont propriu.
A venit și ziua cea mare. Ești copt de-a binelea, iar stăpânul-tată îți șterge obrăjorii, dându-ți o aură proaspătă și fragedă. Îmbraci straie strălucitoare și te urci în lada ce te va conduce spre o lume nouă. La una dintre stații, lângă tine se așează roșia ta pereche. Pare ceva ireal. E foarte interesat de tine și vrea să-ți cunoască orice zgârietură. Te face să râzi și te învață lucruri noi, fără ca să te simți neștiutoare. Îți cântă, te alintă și-ți dă din raza lui de soare atunci când tu mergi prin umbră. Dar drumul vieții nu e lipsit de găuri, și la un hop vă ciondăniți. Venind din lumi diferite, vă e greu să vă dați seama ce e de făcut, iar până vă dezmeticiți, ajungeți la piață. El pe tejgheaua lui, tu pe a ta. Zaci deshidratată și tristă. Nimeni nu te bagă în seamă, iar celor ce încearcă, tu le arăți ostentativ părțile stricate. Stăpânul-tată nu mai e să te readucă la viață, iar tu simți cum se scurge viața din tine. După ora mesei, în piața arhiplină se zărește o trăsură nouă…

Fire albe

„Îmi faci o cosiță, te rog?”… Am zâmbit și am început să piaptăn firele rare și ninse ale bunicii. Era prea bătrână ca să-și mai poată ridica mâinile sus, iar eu nu mi-am putut reține lacrimile în timp ce încercam să-i îndeplinesc dorința. Era extrem de fericită că mă întorsesem acasă. „Iarăși te-ai dus departe, nu ți-au fost de ajuns 500 de km, acum mi-ai plecat la 2000. Tare mai plângea maică-ta când i-ai trimis florile alea. Acum înțelege și ea cum e să-ți fie copilul printre străini…”. Eu nu ziceam nimic. Deși știu că nu mai aude decât vreo 10%, parcă mi-era frică dacă-și dădea seama că în spatele ei, coafeza era sfâșiată. Mi-am șters cu dosul mânecii lacrimile și am întors-o cu fața spre mine. Era toată un zâmbet! „Uite-te, parcă am întinerit. M-ai făcut exact așa cum am vrut.”
Asta e ultima mea amintire cu bunica. Eu eram prea distrusă sufletește ca să realizez că acela a fost ultimul moment. Am părăsit totul și m-am dus să mă  vindec regăsesc.
Aterizasem pe la miezul nopții și n-am putut să dorm toată noaptea. A doua zi m-am îmbrăcat în negru și parcă așteptam trenul cu negură. Primesc mesaj de la tata: „Unde ești? A decedat bunica.”
S-a făcut un an de „Young as a blossom, old as the ocean.”, un an de când deschid cu frică mesajele de la tata și, deși am fost numai de două ori acasă de atunci, îmi vine să întreb unde e și o tot caut prin ogradă. Știi de ce mă învinuiesc? Că am întarziat cu O ZI. Nu mi-am luat adio și nici n-am apucat să-mi cer iertare. Eram prea ocupată cu cancerul meu la suflet și a trebuit să suport încă o lovitură. Dar am făcut chimioterapie mult timp și am preferat să nu mă țină nimeni de mână… sau să mă vadă ofilită și fără păr.
Acum sunt bine, tatuajul s-a vindecat și părul a mai crescut. Mă gândesc să mă duc acasă, dar teamă mi-e să n-o găsesc pe mama cu fire albe…