Psihic olog

Odată ce-ți află prietenele că ai blog din ăsta „pe feeling” si destul vin în frigider, o simplă cameră patru pe patru se transformă ușor în cabinetul unui psiholog. „Deschid o sticlă deschisă” (pentru că, rușine să-mi fie, dar ia să-mi dăruiți, îs wine lover fără tirbușon în casă) și torn încet licoareotrava demidulce în paharele mele preferate. Zâmbesc blând ca o mamă într-o dimineață târzie de duminică și începe terapia. Terapia mea, de fapt.
Știți vorba aia: „ciubotar cu ciubota ruptă”? Eu nu sunt psiholog, ci psihic olog. Fac introspecții zilnice și tratez totul când cu cărți, când cu vin. Câteodată-mi reușește, alteori mă pun să dorm. Am devenit extrem de calmă în public și prea agitată cu mine însumi. Dar gândesc lucid, încă, încă nu am nevoie de psiholog și mulțumesc, Doamne, că există primăvară după prea multă amorțire; și aici nu mă refer numai la natură.
Revenind la part-time job-ul meu sau voluntariat în folosul comunității „Femei fericite și sticle goale”, eu primesc o mare satisfacție știind că am contribuit la eliminarea unor gânduri grele. Treaba mea este foarte ușoară, uneori este nevoie doar să tac și să ascult. Nu am studii în domeniu, dar destule cărți în palmares încât să dau câteva sfaturi sau înjurături, de la caz la caz. Nu-mi place să fiu lăudată, dar alcogeniul ăsta este recomandat și bărbaților. Dacă aș fi un Steve Harvey feminin, probabil aș scrie „Poartă-te ca un domn, gândește ca o femeie”, aș face atâția bărbați fericiți. Dar zic să nu ne entuziasmăm, pentru că femeile sunt menite a fi iubite, nu înțelese. Trecând peste acest citat extrauzat și extracopiat, vreau să strig tare că TOȚI SUNTEM BOLNAVI, indiferent de diagnostic.

Biotop si clasica

Înainte de a-mi citi gândurile, alungă-le pe ale tale si da-i play lui Chopin. (https://youtu.be/zUQ-i_V-RJ8) Nocturna în F minor, sublim, balsamic… Să simți că ți se prelinge prin crăpăturile cele mai adânci, cele mai nevindecabile…Începe să-ți imaginezi, atent la metafore, cu ochii închiși la figurat…
Plouă, Clementine privește pe geam în timp ce mașina timpului face slalom prin trafic. Cu picioarele apăsate pe podea, încercând să-și țină echilibrul, cu sufletul inrădăcinat în toamna trecută. Unsprezece luni fără inimă. Niciodată nu a crezut în răni nevindecabile, până nu a văzut cât sânge curge prin clapele unui pian chinuit de degete suferinde.
Undeva la mii de kilometri zace inima părăsită, lăsată la etajul 6 lângă un trandafir chinuit de vântul tomnatic, ars pe margini de soarele ce încă se lupta cu anotimpul.
Scutură din cap în semn de revenire. Schițează un zâmbet monalistic și-și zise-n sinea ei că proastă mai e. Pune piesa din căști pe repeat și încearcă să se bucure de orașul în care a poposit de câteva zile și care, sinceră să fie, nu prea o fascinează. E ca o recenzie falsă scrisă-n grabă după care s-a condus, dezamăgitoare. New York-ul i s-a părut mereu un vis, de fapt nici nu încerca să-și permită să viseze la așa ceva. Și totuși iat-o! Singură, mică și APARENT vulnerabilă, într-un oraș ,,în continuă fierbere,,.  Cu degetul pe-un strop agitat de pe peretele de sticlă, admiră zgârâie-norii ce servesc drept piloni-toată magia orașului. Seara trecută luase cina la terasa unui restaurant franțuzesc din Manhattan. Pare rupt din filme, nu? Mai ales când te gândești la priveliștea pe care o avea în față. Adevărat, dar oare toate astea contează când pretinzi că nu-ți bate nimic în stânga pieptului? Sau bate într-atât de tare, încât îți amorțește totul și ți se pare ca rămâi fără simțuri? Altă dilemă al cărei ecuație, matematicieni i-au refuzat rezultatul. E greu să-ți ții zâmbetul pe buze forțat, dar măcar aici nu trebuie să o facă. Oricum nimănui nu-i pasă, la cât de grăbiți merg prin mulțime. Wall Street-ul ți-o demonstrează, te bagi?
La minutul 3 coboară. Privește în sus, o picătură îi cade pe obrazul stâng. E ploaia, își zise, e ploaia…