Prieteníi care nu mor

„Prietenii sunt construiti genetic sa te rupa, sa te corupa, dar tot ei te si educa. „Nu cred in conceptul de prieten standard, cum nu cred ca zebra e alba cu dungi negre. Dar e discutabil. Exista oameni cu care discuti de suflet, cu unii poti doar sa te imbeti vineri seara, iar cu altii poti sa faci ambele. Pe cativa ii stii inca de cand maica’ta cu maica’sa beau cafeluta duminica dimineata inainte de a merge la piata, iar pe altii i-ai cunoscut la o aniversare de 30 de ani. Oricine iti poate deveni prieten,  atata timp cat aveti interese comune… sau aveti acelasi dusman. Deja felul in care voi construiti si mentineti aceasta relatie, variaza de la om la om. Exista prietenii care sfideaza orice. Rup orice bariera, inoata prin ape reci, dar totusi se intalnesc la acelasi mal. Exista prieteni cu care nu te vezi zile, luni, ba chiar ani, dar atunci cand va reintalniti, simti ca nu s-a schimbat nimic. Cu unii se intampla sa nu va intamplati nici in discutii dese, dar totusi cand gasesti o secunda de ”buna, cum mai esti”, celalalt nu se supara ca l-ai neglijat, ci se bucura si stie ca nu l-ai uitat niciodata. Astia sunt cei mai valorosi si-ti apar primii in gand atunci cand citesti aceste randuri. Pentru ca e chestie de feeling. Asa gen de prieteni n-o sa-ti reproseze niciodata nimic si n-o sa aiba asteptari din partea ta, pentru ca daca exista conexiunea potrivita, respectul vine din ambele parti. Totul tre’ sa fie reciproc, cu toate ca si asta e discutabil. Mereu exista unul care iubeste si pretuieste mai mult. Dar ca si creaturi menite sa fim unice in felul nostru, diferenta asta de caractere nu o sa afecteze relatia dintre doi oameni ce-si doresc nimic altceva, decat binele aproapelui sau.
Intr-o alta ordine de idei, cand se instaureaza invidia, orgoliul sau orice mai poate iesi din Cutia Pandorei, simti ca scartie ceva. In momentul ala te doare, o durere sora cu suferinta din dragoste. Intre o relatie de prietenie si una de dragoste nu exista mare diferenta. In ambele cazuri iubesti si simti ca nu poti trai fara celalalt. Poate de aia succesorul prieteniei e dragostea. Dar e un subiect aparte, asa ca-l lasam balta intr-o balta sa se-nnece. Revenind la suferinta. Cand o prietenie se destrama, te doboara. Te lasa fara o bucata din tine. Bucata aia pe care ai impartit-o cu un el/o ea. Suferintele pe care ti le-ai plans, bucuriile impartasite. Simti ca ti-a luat totul si nu mai ai cui te destainui. Deja trebuie sa le tii in tine sau sa gaseste alt cufar pe care sa-l ingreunezi. Zic ingreunezi pentru ca odata ce-i povestesti ceva cuiva, pasezi mingea celuilalt. Iar celalalt daca e adevarat, simte ceea ce simti si tu. Un fel de ciclu al trairilor. In fine, oamenii care au plecat cu tot cu cufar, iti lasa un dar de ramas-bun, adica o lectie. Daca esti destul de inteligent sa inveti ceva din ea si sa nu cazi prada unei posibile depresii, poti castiga mai mult decat ai castigat din respectiva prietenie. Aici iarasi totul depinde de tine si de cum interpretezi lucrurile. De aceea multumeste-le celor care au plecat, multumeste-le pentru prietenie si omenie. Niciodata sa nu-ndraznesti sa-i vorbesti de rau. Nu vad sensul in a vorbi de rau pe cineva pe care l-ai iubit, odata ce v-a adus fericire amandurora. Dar daca si se intampla ca celalalt sa o faca, tu demonstreaza-i ca tu ai fost un prieten adevarat, demonstreaza-i ca a pierdut un om valoros. Totul incepe de la tine, de la tipul tau de prieten si de OM. Multumesc!

Singuratate cu gust de blues

Gânduri pe-un prag de pe coasta Maine-ului. Stau cu pătura în cap și-l ascult pe Daniel Castro cum cântă blues pentru mine. Singurătatea folosită util, e un ocean de inspirație, mai ales pentru mine. Ascult liniștea asurzitoare, mai casc vreo două stele și-mi zic: ce viață de câine am. Când aud trenul sosind în stația din apropiere, mai adaug: dar un câine din ăla de rasă, cu o familie frumoasă pe undeva pe acasă. Numai că-s puțin rătăcit, plecat poate pentru a vedea cum e să trăiești și fără zgardă. Mi-am scos-o la plecare, ca să nu-mi știe nimeni numele… sau ca să nu încerce să mă returneze, ce-i ce mă găsesc.
E una din serile în care mă uit în sus și-mi mulțumesc pentru viață. Îmi analizez mâinile ce muncesc,  picioarele care pot alerga și creierul care gândește toate astea. Nu-mi pasă de  ziua de ieri, nici de ce mă așteaptă mâine, ci doar încerc sa respir profund aerul fresh din această seară rece de septembrie. Totuși o fac singură, și aici mă refer la oameni, care poate mi-ar fi un aparat mai util de respirat, specificat POATE. Am mai spus că-mi place viața solitară, că mă ajută să mă înțeleg mai bine, să am mai multă încredere în mine. Dar făcând o introspecție, analizând retrospectiv, constat că undeva, ascuns în cele mai adânci părți din mine, mă supără. Și asta-i pata aia de singurătate care ucide canceros. Zic eu că mi-e bine, dar câte aeroporturi nu mi-au auzit gândurile, chiar și atunci când plecam spre cineva care mă așteaptă sau atunci când eram numai eu și o hartă… Oricât de puternici nu am fi, cât curaj nu am avea, dacă când pui seara capul pe pernă, n-ai cui spune un noapte bună cuiva, măcar și în gând, te simți gol. Hai, Castro, mai bagă două note, să adorm și eu mai liniștit.

Noua luni fara inima

Dezmăț cu limită! Paradoxal? Există. Asta în cazul în care pretinzi că nu-ți bate nimic în partea stîngă. Mai interesant e când începe să-ți placă. Un fel de sindromul Stockholm. Simți că parcă ceva te doare, dar îți place, ba chiar adori. Sentimentul ăla de libertate supremă, în care ești peste tot și totuși în propria-ți bulă. Un fel de zonă de confort, dar totuși nu faci ceva nișat.
Cineva mi-a spus odată că totul e doar în capul meu, că pot să-mi tratez migrena dacă îi găsesc rădăcina ascunsă în creier. Eram sceptică, până am început să citesc, să analizez și să înțeleg că avea dreptate. Totul se leagă de creier. Omul are așa o putere, încât își poate stopa până și cele mai profunde sentimente. Evident, cu persuasiune. Persuasiune asupra propriulu-ți creier. Relativ greu, dar eu am reușit. De fapt, nu știu dacă le-am stopat sau le-am înlocuit cu altceva. Aș putea spune că în nouă luni de zile mi-am schimbat viața. Acuma serios, nu ca în cine știe ce reclamă. Dar, odată ce-ți schimbi atitudinea, se schimbă și modul de viață. Eu nu sunt sigură dacă spre bine, dar după rezultate, eu is fericită. Cu toate că fericirea e un subiect epuizat și că ea nu există, ca atare, ca stare de lungă durată. Dar nu mă plâng. Dacă nu te plângi că ești sărac, nu atragi sărăcia. Dacă nu te plângi că ești bolnav, nu atragi boala și lista poate continua. Pentru că în final ajung la aceea că totul se transmite din creier. Dacă știi să-ți gestionezi emoțiile și gândurile ( la asta mai am de lucrat, pentru că overthinking), atunci îți gestionezi și propria viață. Eu am ales să călătoresc singură, la propriu și la figurat, am ales legumele și părul scurt, am ales creierul și mă simt zen. Dar totul depinde de ce-ți dorești, ca într-un final să atragi ceea ce ești.