Pianistul

In curând se fac 5 luni de când îl ascultam pe Grigori Sokolov într-un recital piano în Franța. Bărbatul căruia nu-i venea să creadă că mă ține în brațe mi-a făcut un cadou minunat. Unul despre care visam si scriam cu câțiva ani în urmă. Bărbatul care m-a dus la operă. Era una din serile reci ale Bordeaux-ului. Eu mă îmbracasem elegant, la fel și el. Mergeam pe drum ca soțul și soția. Sau tata și copilul, dacă e să socotim după înălțime.
Eu eram mai entuziasmată decât mica balerină la prima sa reprezentație și mai fericită decât fusesem vreodată. El mă ținea protector de mână, pe alocuri făcând glume proaste.  Fluturii și toate gângăniile-mi zburdau prin trup aplaundând marele pianist, iar buzele mele se transformaseră în lună nouă.
Pianistul cânta cu atâta patimă, încât nici nu îndrăzneam să ne privim, doar simțeam mâna lui gigantă pe picioru-mi stâng. În pauze mă săruta subtil și când revenea pianistul devenea cel mai serios om de pe fața pământului. Înger și demon.
Auditoriumul era plin de oameni trecuți de vârsta a doua, bătrânici elegante adormind  la jumătatea Sonatei nr. 14 a lui Beethoven. Sufletul meu îmbătrânea și el la balconul cuprins de clasicism.
Se pare că francezii îs prietenoși cu rușii, Sokolov era atâta de aclamat, încât n-a putut să nu mai cânte bonus o oră și ceva. Artă, nu violență. Pian, nu arme. Sau arma-pian. Sau a venit să ne atace cu clapele, notele-bombe și esență de beatitudine în loc de gaz. Nu știu exact, dar departe de orice fărâmă de politică și superioritate, un belgian cu o moldoveancă ascultau un pianist rus într-un oraș francez.

31033854_1597164173715535_1717267068_o