Reteta fericirii

   În leagănul tinereții mele mă dau huța-huța și zâmbesc cu un zâmbet din ăla geniusomalefic de o întrec pe Jolie și-i mai fur și Oscarul. Știi când simți că trăiești? Când chiar trăiești,făcând ceea ce-ți place și ce vrei. Tu trăiești frumos? Eu da… și tare-mi place viața mea. Sunt atât de îndrăgostită de viața mea, încât chiar și atunci când îmi merge prost sau fac greșeli ( e firesc), eu pot să râd isteric sau pur și simplu să bag vreun organ. Uneori cu indiferență sau nepăsare rezolvi multe,cred. Sunt mai îndrăgostită de viața mea decât Romeo era de Julieta,decât Clyde de Bonnie, Diego de Frida sau fostul meu de mine :)) Glumesc,evident,îl retrag pe Diego și chiar de am multe defecte,greșeli,iar unii ma consideră pământ de flori, eu NU REGRET. Am învățat să mă mulțumesc cu ceea ce am,iar dacă nu-mi este de ajuns – să muncesc singură până obțin. Să trăiești frumos sau să fii fericit nu înseamnă stabilitate. Nu înseamnă să trăiești într-un singur loc toată viața, nu înseamnă numaidecât să te căsătorești și să faci 2 copii,fată și băiat,că așa mai toți preferă, nu înseamnă să ai un job bine plătit și o femeie frumoasă. Fericirea înseamnă libertate, energie, împăcare și forever18 în suflet. Că poți să vezi tineri de douăzecișiceva cu suflete îmbătrânite și bărbați de 63 și spirit de 20. Să trăiești fericit înseamnă să ai atitudine și ambiție, că restul nu mai e surpriză. Dacă nu faci ce vrei de ce mai zici că-i viața ta? Mie de mică mi-a plăcut să am părerea mea și stilul meu, să citesc cărțile care-mi plac și nu cele recomandate la școală, mi-am expus părerea și am fost criticată,dar am fost eu și deciziile mele. A fost viața mea. Ceea ce contează e să nu apleci capul și să nu te iei după sfaturile așazișilor oameni care-ți vor ”binele”. De exemplu,cu câteva luni în urmă mi se spunea des: ”ce-ți trebuie ție să mergi în Franța? Nu-ți ajunge România? Abia de te-ai obișnuit. Nu o să te descurci. O să mori de foame,că-i scump totul.” Și recunosc că aveam dubii în capul ăsta al meu, și mai că înclinam spre părerile altora. Dar m-am scuturat de frici, iar astă seară, bând un rose franțuzesc, scriu din capitala mondială a vinului. Am găsit rețeta și azi îs master chef:
 De bons amis,
de la bonne humeur,
une bonne bouteille
et de bonnes saveurs!
vie

Neața, pa.

09:28, la vreo 3000 km distanta de casa, proaspat iesita din dus, in chiloti,  ascult Cigarettes after sex- Dreaming of you si dreaming nu stiu la ce in timp ce capul meu rezemat pe scaunul negru ca starea mea de azi vrea sa explodeze, noroc ca picura apa inca din par si-l mai domoleste. Pic,Pic. Ma gandesc ca m-am trezit eu cu o stare nasoala, dar parca cu inspiratie… si imediat apas butonul calculatorului. Tresarind, inchid alarma ce-mi aminteste ca ” azi zbori spre Milano, copilo”. Vreau sa scriu ca sa-mi eliberez mintea,dar cuvintele fug de mine asa cum fug eu de vreo 2 ani incoace. Nu am simtit ca fug decat atunci cand prietena mea M mi-a zis ca de cand ma cunoaste, eu „mereu esti pe fuga”, poate ca mereu ma refugiez la ea pret de cateva ore,zile?! Nu stiu. Stiu ca mereu sunt melancolica in legatura cu momentele cand trebuie sa plec. Mi-aduc aminte ca pe la inceputul lui iulie,intr-o zi de luni mi-am luat rucsacul,3 carti,mi-am pus ochelarii,sarutat parintii si plecat in „calatoria mea spre regasire”. Efectiv nu-mi mai gaseam locul. Acasa-nu, Chisinaul care odata era a doua casa? N-am putut sta mai multe de cateva ore,asa ca spre seara priveam apusul de undeva aproape de vama…Seara urmatoare beam vin rosu la o „tacla” cu niste prieteni,explicandu-le starea mea si ei consolandu-ma ca „e trecator,mergi spre capatul pamantului si o sa-ti revii”. Urmatoare perioada,vreo luna cam asa, a fost despre eu,mine si timpul nostru petrecut impreuna. Am vorbit in peste 4 limbi, desigur unele de genul doar ” ok,salut,merci,pa, poti sa-mi dai parola la wifi sa vad daca am trecut examenul la statistica?”, dar si asta e progres. In fine,faptul e ca m-am intalnit pe mine foarte departe,ce cautam acolo eu habar n-am,dar eram asa bineee. Si nu-mi pasa de nimic,fricile mi s-au dus odata cu valurile reci ale oceanului. La inima n-am simtit nimic,acceasi temperatura ca a apei. Lasand la o parte chestiuta cu ZenLaw, intoarcerea mea acasa fix in maniera in care am plecat si toate intrebarile oamenilor ” pe unde mai esti?”, eu am plecat iar. Numai ca de data asta m-am cam pierdut aici. Si ma intreb de ce eu mai deloc nu ma bucur de momentele cand plec,cu toate ca imi doresc enorm sa evadez? Ma duc sa-mi printez check-in-ul, poate pana decolez imi zboara si negreata din fata ochilor. Buna dimineata,soare!

large