Gânduri sub ploaie și jazz

     Cu un coc messy în vârful capului și țigara în colțul stâng al gurii, Clementine mânuia o periuță subțire ce-i colora unghiile într-un roșu aprins. Cuprins de o ploaie lină de primăvară, New York-ul nu-și încetase rutina zilnică. O rutină mai aglomerată decât amalgamul de gânduri ce-i roiau în căpșorul ăla, care nu avea un umăr pe care să se razeme. La apogeul versului „strumming my pain with her fingers…”, își îndreptă privirea spre locul de unde se auzea Sinatra și cu un zâmbet diavolesc, scrumă țigara.
În pauza dintre „aș avea chef de o margarita” și „mi-am uitat umbrela în taxi”, gândurile i se opriseră la „eu îmi sunt de ajuns”. De aici a început totul. Self-motivation sau self-consolation, haha, nu știu. N-ai nevoie de nicio carte de dezvoltare personală sau vreun psiholog, atunci când privești lucrurile din perspectiva corectă. Și ea o făcea, de ceva timp chiar i se reușea de minune, devenind oarecum mai încrezută în propria-i valoare. În momentul în care încetezi să mai depinzi de cineva sau de părerea cuiva, chiar reușesti să fii împăcat cu tine însuți. Și totul începe de la timpul pe care îl dăruiești celuilalt „eu”. Acel eu e adevărata ta față, cum s-ar spune. Un eu la care nu ai acces decât tu. Singurătatea folosită util cu eu-l tău, e un ocean infinit de creativitate și regăsire. Trebuie să înveți să profiți de partea frumoasă ascunsă în tine; cizeleaz-o, sculpteaz-o și dă-i o formă așa cum îți place cel mai mult. Nu e egoism, e iubire. S-au ținut atâtea predici despre acest subiect și toate au pornit de la iubirea sinelui. Clementine începuse să se iubească, astfel, făcuse primii pași spre dorința de a putea iubi și pe altcineva, un „tu”.
Își admiră picioarele și coborâ de pe pervazul care-i permitea să admire orașul de la înălțime. Era gata să cucerească lumea. Glumesc, chiar avea o poftă mare de margarita.

 

Reclame

Ziua usilor deschise

   Sufletul nu-i altceva decât un muzeu. Piramida Louvre-ului ți-e corpul, iar capodoperele trebuie să le descoperi săpând adânc. Exact aceeași schemă. Nu-ți ajunge o zi să-l vizitezi de-a-ntregul. Uneori nici măcar o viață. Ca și CEO al propriulu-ți muzeu, tu faci design-ul, tu gestionezi activitățile și tot tu alegi ce arăți lumii. Selectiv și cu atenție, îți aranjezi înăuntru operele de artă. Cunoști sculptura The Winged Victory of Samothrace ? Imaginează-ți că reprezintă suma încercărilor, eșecurilor și victoriilor tale. O pui la intrare, să se vadă că ai aripi. Dacă faci câțiva pași mai la dreapta, intri în Galeria Emoțiilor. Acolo nu dai acces tuturor, decât celor care au trecut de detectorul de intenții. Ai un haos organizat cuprins de sensibilitate, nervozitate, bucurii, tristeți și dezamăgiri. În jurul unui bec roiesc dragostea și frica, ducând o luptă acerbă și, oarecum, fără sfârșit. Cum această cameră are acces limitat și cum tot ce-i interzis e palpitant, ai des viruși în sistem. Algoritmul pe care-ți construiești securitatea necesită timp și interni care se angajează să facă voluntariat. Majoritatea profită ca să vadă cu ce se alimentează server-ul. La asta încă lucrăm.
În corpul B aranjezi Experiențele. Nu le sortezi după grad, care e pozitivă și care e negativă. Din toate ai învățat câte ceva și le expui oamenilor la justa lor valoare. În fața lor, turistul poate să stea minute în șir, meditând și analizând. Angajezi un ghid în centrul galeriei, în caz că cineva se pierde sau are nevoie de un anumit impuls. Ocazional, te prezinți în persoană, ca să confirmi veridicitatea.
În capătul unui hol ți-e biroul. E gol și e doar pentru tine, cu acces restricționat la superlativ. E mediul pragmatic în care analizezi la rece totul ce se întâmplă în muzeul tău. Am mințit, nu e gol de tot. Pe unul din pereți atârnă Gioconda. Atâția oameni vor să te viziteze anume pentru zâmbetul ăla monalistic, încât ai hotărât, măcar o dată-n viață, să fii egoist și să ți-o păstrezi doar pentru tine. Cu riscul de a nu mai stârni interes.
Periodic, organizezi ziua ușilor deschise. Permiți turiștilor să te atingă fin, să te admire sau să arunce cu roșii în tine. Îți fac poze și te arată prietenilor, își fac un check-in și pleacă.
Momentan dezinfectez muzeul.
Închis pentru renovare.
Data relansării necunoscută.

Biografie

Nume, prenume: Tata sau papa.
Născut: Undeva între război și independență, acum jumătate de secol.
Ocupație: Mereu, detestă să stea locului chiar și duminicile.
Cetățenie: Om.
Semnătura: Tatuată după urechea stângă a fiicei.

Tata s-a născut pe malul Prutului într-o zi de martie târzie, copilăria petrecându-și-o în ograda grădiniței la care lucra mama sa, Emilia. Despre tatăl său nu am să vă spun multe, decât că i-a cumpărat acordeonul mult dorit și probabil i-a inspirat bărbăție.
Fiind unul dintre cei mai buni elevi din clasă, dar și cel mai năzbâtios, putem spune că era un superglue al femeilor anilor 90. De fapt, până în ’92, când a păcălit-o pe colega de clasă, Anna, să-i devină mama copiilor  săi. Dar până la asta, papa a fost în armata marină. Răsfoind niște poze, o înțeleg pe Ana. Chipeș băiatul, iar costumul de marinar ar fi atras orice mică sirenă, haha. Lăsând glumițele la o parte, el nu s-ar fi gândit niciodată că ar putea deveni un tată atât de minunat, că ar putea avea o însemnătate atât de mare în viața unei fetițe și nici nu știu dacă e conștient acum de acest fapt. Acea fetiță a fost dorită mult, ok, dacă era băiat era și mai bine, dar totuși… Cu timpul, fetița devenise băiatul tatălui, ajutorul lui, mâna dreaptă, ba chiar și tovarășul pe care-l lua la întâlnirile cu băieții. Partea amuzantă e că, până și în ziua de azi, prietenii săi o numesc Jimmy, așa cum a poreclit-o tata de când avea câțiva anișori. La șapte ani o învățase pe Jimmy să o călărească pe Stela. Ele două aveau aceeași vârstă și o conexiune puternică. Deja pentru vecini nu mai era ciudat să vadă un copil și un ditamai animal pe drum, știau că e „fetița cu calul”, cum mi s-a adresat cineva, când după mult timp peste hotare, m-am întors acasă fată mare. De la tata, fetița a învățat extrem de multe chestii, unele fiindu-i-le transmise genetic, dar în mare parte, ceea ce vedeți astăzi, tot ce ține de caracter și creier, i se datorează lui. Dar cea mai frumoasă lecție și cel mai frumos lucru, a învățat că trebuie să fie integră, indiferent de orice. Integritatea impune respect. Ce își mai poate dori un tată pentru fiica lui?! Mulțumesc, papa, că m-ai învățat să fiu unică, că ai făcut imposibilul – posibil și că am învățat ce este dragostea datorită relației dintre tine și mama.

Link-uri externe: Danielle, în Portugalia;
Dummy, oriunde vrea ea.

Referințe: O copilărie magică.

Note: P.S. Te iubesc!

 

Floarea salbatica

Prima noastră călătorie împreună. Ne-am trezit într-o dimineață foarte rece de octombrie în care te întrebai de unde am atâta energie la prima oră în care tu abia de vedeai la ceas. Eram undeva prin zona Aquitaine a Franței. Eu, tu și un grup de străini. Nu că noi am fi fost cunoscuți… După ce am vizitat un castel, iar eu m-am îmbătat după degustarea a 5 tipuri de vin, am poposit la una dintre cele mai mari citadele pe care o văzusem până atunci. Ne-am rupt de nemți, englezi și turci și am început sa explorăm. Al naibii sport, suntem unul mai în formă decât altul. Dar era o zi atât de însorită, încât îți venea să stai pur și simplu tolănit pe iarba și să contemplezi. Mi-ai zis să stau la poză, că era prea frumos copacul din spatele meu. Apoi ne-am făcut o poză împreună, că eram noi prea frumoși. Deși nu era prima poză împreună, în momentul ăla se capturase ceva sublim, iar noi atât de diferiți – ne asemănam atât de bine. Am adunat și like-uri bune, și comentarii pentru care am avut nevoie de google translate. Cand se înserase, iar din noi se scurgea ultima picătură de energie, ne-am așezat pe scările ce duceau nuștiuunde. Râdeai că m-am descărcat ca un iphone și-mi aruncai cu firicele de iarbă în cap. Nu puteam să nu schițez vreun zâmbet, iar cu ultimele puteri, am rupt o floricică mică și ți-am dat-o în prostie. Câteva zile, sau săptămâni, sau nu știu, mai târziu…după vreo două pahare de rosé, ne-am destăinuit și declarat iubire. Au urmat seri în care-ți cântam „I wish my name was Clementine…” , altele în care tu te jucai în părul meu și fredonai „My butterfly”de Danyel Gérard și una în care am observat ceva ciudat în husa telefonului tău. Era un bilet vechi dăruit de unchiul tău, ce-ți purta noroc și o floare mov, uscată… „De ce o păstrezi?”
„Când mi se pare că ești ireală, o ating.”

geneza

Sunt de părerea că toate lucrurile se intâmplă cu un anumit motiv, la fel cum nici un cuvânt scris de mine nu e lipsit de noimă. Primești un refuz de la job-ul visurilor tale, plouă într-o zi în care ești liber și ai fi vrut să faci plajă sau îți pierzi sufletul pereche. Uneori, ni se întâmplă așa lucruri în viață, încât ni se pare că aici s-a sfârșit totul. Plângem, izbim, stricăm și putem zace într-o stare de amorțire muuult timp până când începem să ne revenim. Timpul ăsta pe care-l irosim comportându-ne ca roșiile într-o ladă-n drum spre piață este prețios, dar nu are rost să fac prelegeri despre importanța timpului, așa că să vedem la ce duce ,,deshidratarea,, asta.
Ești o sămânță. Mulți încearcă să te îngroape, să te bătătorească, să te ciupească… Dar tu ești puternic și încet, încet, într-o dimineață de mai ți se ivește căpșorul. Stăpânul-tată te-a zărit și-ți dă apă în fiecare zi – motivație să crești. Ești îngrijit ca un copil, ți se rostesc cuvinte calde și ești apărat de serile mai reci. Când mai crești puțin și începi să înflorești, te năvălesc buruienile-influențe și te-ncolțesc gândacii răufăcători. Ție ți se pare că e ceva normal, că așa e cool, că ești popular, dar fără să-ți dai seama – îți îngălbenesc frunzele…Nu ai putere să-l mai privești pe cel spre care-ți ridicai privirea poznașă în fiecare dimineață și zaci… zaci, zaci, până când stăpânul-tată te salvează. Îți smulge buruienile ce ți-au strâmbat corpul și-i otrăvește pe gândaci. Îți bandajează frunzele și te hrănește. Într-o altă zi, mai senină ca niciodată, îți dai plapuma jos și te vezi mare. Stăpânul-tată îți urează ,,bună dimineața,, și-ți spune că mai ai puțin și ești gata să pleci în lume. Bucuros că misiunea sa e aproape de sfârșit, se întoarce și pleacă, iar tu rămâi în grădina ta. Oarecum înspăimântat de ceea ce te așteaptă, oarecum entuziasmat că o să te dezlegi de rădăcini și o să fii pe cont propriu.
A venit și ziua cea mare. Ești copt de-a binelea, iar stăpânul-tată îți șterge obrăjorii, dându-ți o aură proaspătă și fragedă. Îmbraci straie strălucitoare și te urci în lada ce te va conduce spre o lume nouă. La una dintre stații, lângă tine se așează roșia ta pereche. Pare ceva ireal. E foarte interesat de tine și vrea să-ți cunoască orice zgârietură. Te face să râzi și te învață lucruri noi, fără ca să te simți neștiutoare. Îți cântă, te alintă și-ți dă din raza lui de soare atunci când tu mergi prin umbră. Dar drumul vieții nu e lipsit de găuri, și la un hop vă ciondăniți. Venind din lumi diferite, vă e greu să vă dați seama ce e de făcut, iar până vă dezmeticiți, ajungeți la piață. El pe tejgheaua lui, tu pe a ta. Zaci deshidratată și tristă. Nimeni nu te bagă în seamă, iar celor ce încearcă, tu le arăți ostentativ părțile stricate. Stăpânul-tată nu mai e să te readucă la viață, iar tu simți cum se scurge viața din tine. După ora mesei, în piața arhiplină se zărește o trăsură nouă…

Fire albe

„Îmi faci o cosiță, te rog?”… Am zâmbit și am început să piaptăn firele rare și ninse ale bunicii. Era prea bătrână ca să-și mai poată ridica mâinile sus, iar eu nu mi-am putut reține lacrimile în timp ce încercam să-i îndeplinesc dorința. Era extrem de fericită că mă întorsesem acasă. „Iarăși te-ai dus departe, nu ți-au fost de ajuns 500 de km, acum mi-ai plecat la 2000. Tare mai plângea maică-ta când i-ai trimis florile alea. Acum înțelege și ea cum e să-ți fie copilul printre străini…”. Eu nu ziceam nimic. Deși știu că nu mai aude decât vreo 10%, parcă mi-era frică dacă-și dădea seama că în spatele ei, coafeza era sfâșiată. Mi-am șters cu dosul mânecii lacrimile și am întors-o cu fața spre mine. Era toată un zâmbet! „Uite-te, parcă am întinerit. M-ai făcut exact așa cum am vrut.”
Asta e ultima mea amintire cu bunica. Eu eram prea distrusă sufletește ca să realizez că acela a fost ultimul moment. Am părăsit totul și m-am dus să mă  vindec regăsesc.
Aterizasem pe la miezul nopții și n-am putut să dorm toată noaptea. A doua zi m-am îmbrăcat în negru și parcă așteptam trenul cu negură. Primesc mesaj de la tata: „Unde ești? A decedat bunica.”
S-a făcut un an de „Young as a blossom, old as the ocean.”, un an de când deschid cu frică mesajele de la tata și, deși am fost numai de două ori acasă de atunci, îmi vine să întreb unde e și o tot caut prin ogradă. Știi de ce mă învinuiesc? Că am întarziat cu O ZI. Nu mi-am luat adio și nici n-am apucat să-mi cer iertare. Eram prea ocupată cu cancerul meu la suflet și a trebuit să suport încă o lovitură. Dar am făcut chimioterapie mult timp și am preferat să nu mă țină nimeni de mână… sau să mă vadă ofilită și fără păr.
Acum sunt bine, tatuajul s-a vindecat și părul a mai crescut. Mă gândesc să mă duc acasă, dar teamă mi-e să n-o găsesc pe mama cu fire albe…

Randez-vous

Cap.x

În stația Gambetta o tânără zâmbește până la urechi. O  fi primit un mesaj drăguț, o fi avut o zi bună  sau pur și simplu e fericită?! Cert e că zâmbește, o poți deosebi printre mulțimea de oameni prea grăbiți, pe alocuri frustrați. E de o săptămână în cel mai romantic oraș din lume și caută o librărie. Și-a dat seama că nu cunoaște atât de bine franceza și ce e mai minunat decât să citești ”Micul Prinț” în limba în care a fost gândită? Mai ales că era și ea o mică creatură prăpădită pe-o planetă de la care avea să învețe atât de multe.

În drum spre casă, cu cartea proaspăt răsfoită la primele pagini, se opri la cafeneaua din colțul străzii pe care locuia. Se înserase, iar vântul adia alene păstrând încă aerul serilor văratice. Liniște în orașul aglomerat. Era căldură-n suflet, dar prin cap treceau de-ale iernii. Pe o franceză schimonosită de accentul estic, comandă un ceai și în minte – pace. Se auzi clopoțelul de la ușă și în încăpere-și făcu apariția ”fratele străin”.

– Ce surprinză! Nu știu dacă m-am prezentat data trecută. Sunt mai zurliu de felul meu, hah. Eu sunt Adrien, iar tu… ?

– Scuze. Clementine, încântată!

-Și eu. Ceai de mentă? Te doar capul sau ți-e frig? Pot să-ți țin companie?

– În sfârșit o persoană care pune mai multe întrebări decât mine. Ia loc, te rog. Rămâi la ceai de mentă sau vrei mușețel să te mai calmezi?

– Mi-aș lua o bere să-ți vorbesc mai cu curaj, dar mă tem c-ai vrea să facem schimb de            băuturi și numere de telefon.

– Nu cred că ai nevoie de alcool, dar te-aș putea învăța o replică mai bună de agățat.

– Uimește-mă!

– Ți-o zic diseară la ”Welcome party”.

– Ahahah, abia aștept. Un ceai de mușețel, vă rog. 

Cap.y

– „Scuză-mă, ai un foc? Vreau s-aprindem o discuție…”