Zen ca o antireacție

Era trecut de miezul nopții deja de două ore, Clementine se zvârcolea în pat ca un prunc având colici. Și-a pus plapuma peste cap, de parcă se rușina de întunericul nopții. De fapt, plapuma peste cap e cel mai puternic scut împotriva realității. Unde să ne ascundem când fugim de noi?

În capul său era un război rece. Geamănul sălbatic împotriva celui aflat în zona de confort. Nu este nimic mai greu pe lumea asta, decât să te lupți cu tine însuți. De cele mai multe ori, nici un armistițiu n-are efect. Clementine suferea de bipolaritate acută, iar în câteva zile urma o intervenție minim invazivă care ar putea pune capăt multor suferințe. O fi asta cauza neliniștii sale? Se spune că atunci când îți lăcrimează ochiul drept – e de fericire, iar stângul – de tristețe. Când plângi din ambii ce semnifică?

Joia trecută la ora de yoga s-a apropiat o zenistă de ea, intrebând-o de ce s-a tuns scurt, ca femeile sunt mai atrăgătoare cu părul lung și vâlvoi, că un bărbat preferă o tipă focoasă cu plete-n vânt, că blablabla…A naibii terapie, pe unele chiar vă ajută! Mai ales când ai un contingent pe care să-l analizezi și despre care să-ți dai cu părerea. Clem s-a uitat cu un zâmbet mișelesc către ea, susurând un „Hari Om”.

Notă de subsol:

Hari Om – mantră, în traducere liberă înseamnă a îndepărta, dar în esență acestea sunt silabe sacre care conțin vibrația Universului. Fiind o mantră puternică, are rolul de a șterge suferința, fiind extrem de benefică persoanelor depresive sau anxioase. Din punct de vedere energetic, Hari Om activează toate cele 7 chakre principale.

Blues quarantine

     A nu știu cât-a zi de carantină, într-o pauză de dezinfectat podeaua, Clementine stătea cu burta pe „Femeia la 1000 grade C” și cu urechea pe Beth Hart. S-a oprit brusc la nota cea mai înaltă a reginei blues-ului și a zâmbit șmecher cerului tulbure de după ploaia primăvăratică. Niciodată să nu-ți împarți muzica preferată cu persoanele temporare. În general, cu nimeni. De fiecare dată când o să auzi notele de subsol, o să te ducă cu gândul la pieptul unui oarecare sau la gustul de vin cules de pe buze la un apus depărtare. Nu știu dacă Clemetine zâmbea din cauza vremii, a cărții sau a energiei pe care i-o transmitea femeia. Mint, știu de ce zâmbea. Sau la cine zâmbea. La cine zâmbea într-o seară, cu un vin spaniol neales de ea în vene și cu ochii la un chitarist amator ce zbătea o improvizație dintr-un instrument prea țipător la ora respectivă. Începuse cu „slow dancing in a burning room” și terminase cu un zâmbet în colțul gurii, purtat de o ușoară ebrietate. Clemetine zâmbea spre cer pentru că își dăduse seama cât de necoaptă fusese.    Fusese o persoană neșlefuită, fără forme și aici nu mă refer la cea fizică. Neșlefuită din punct de vedere spiritual, comportamental și ce ține de adevarata sa personalitate. Fusese neutră în materie de mâncare, bărbați și mai ales de muzică. Daca încă nu ți-ai dat seama care e genul tău preferat în astea trei, încă nu știi cine ești. Clementine iubea cum se autoșlefuise, cu ușoare atingeri și ajutor din exterior. Iubea atât de mult asta, de-i venea să plângă. De fericire. Să plângă. De fericire. La cer, în semn de mulțumire, cu gândul la chitaristul ce i-a zis cum o chema pe bluesista ce se auzea pe fundal. „I got caught out in the rain, If I die, I don’t care, I’m in love, I’m in love, I’m in love with this man…”

Mirror, mirror

Te iert că mi-ai dus stima de sine la șase metri sub pământ. Și te mai iert că m-ai făcut să cred că nu sunt iubibilă. Dar tot ce m-ai făcut tu să simt, nu a fost altceva decât reflecția ta în oglindă. Și toată iubirea mea nemeritată, a fost reflecția mea în oglindă. Eu sunt iubire și tu ești… tu ești doar un caz trist și rece. Eu te ridicam pe piedestal și îți spuneam cât de minunat ești, că meriți lumea. Tu mă coborai cu picioarele pe pământ și îmi spuneai că sunt un copil prea visător. Cel cu capul în nori erai tu, e greu să vezi de acolo, nu? Eu nu sunt tu, la fel cum tu nu ești eu. Adică tu nu emani căldură și lumină, tu ești paradigma unui raționament trist. Și am să folosesc cuvântul „trist” la modul demn de milă. Oamenii reci trebuie jeliți. Ei nu știu cum e să-ți fie dor de dorul tău.. Ei nu știu cum să facă dragoste din dragoste sau cum să te trezești dimineață lângă un trup care miroase a iubire. Și cel mai trist, dar apogeul tristeții, e că nu își dau seama că și ei pot fi iubiți. Așa nemeritat, dar sunt iubiți. Nu își dau seama de asta, întocmai că oamenii sunt oglinzi. În unii te vezi frumos, pentru că tu ești frumos. În unii nu te poți uita, pentru că tu nu te accepți pe tine, iar pe alții îi cerți, pentru că nu ai curajul să te cerți pe tine însuți. Așa că să mă ierți și tu, oglindo, că eu te vedeam cel mai frumos lucru din lume. Pentru că eu sunt frumos, iar tu tot trist rămâi!

Marionettes

Clementine mirosea a tutun și Guilty. Un miros mai plăcut de vinovat nu exista în momentul acela, profund întipărit în haina timpului.
-În fine… poate doar ne-am găsit într-un wrong time…

-Chiar a fost wrong time, Clem’…

Crezi că există ceva mai dureros decât să iubești și să nu fii iubit? Ohh da… și încă cum.
Când s-au împrăștiat sufletele pereche, unele s-au rătăcit atât de grav, încât în momentele in care aproape că se regăseau, mai apărea un perete în labirintul nesimțit. Ce prostie! Atât de neinspirat a fost Creatorul sau doar primește o satisfacție mârșavă din jocul ăsta? Dacă tot suntem niște marionete, de ce nu ne-ai creat din lemn? Aș fi preferat să fiu ușor inflamabilă, să mă fac scrum la prima tangență cu focul, decât să mă ard și să nu mă fac cenușă. Dacă tot ne joci pe degete, de ce nu ne-ai agățat de niște fire de ață, dar suntem strânși cu funia? Aș fi preferat să cad rapid în hău la atingerea ascuțită de foarfecă, acum tot tai cu cuțitul ăsta, mă rănesc și nu se mai rupe…

Adrienn s-a așezat pe scăunel…Într-o gamă minoră, dar cu pulsație apăsătoare pe suflet ca o ancoră aruncată-n mare, începu să gâdile clapele. Clementine și-a întors rapid privirea de la geam, a zâmbit monalistic, dureros, aruncând țigara. S-a încolăcit călduros pe la spatele artistului, a mai zâmbit o dată și și-a ocupat locul lângă el. A fost cel mai frumos „Comptine d’une autre ete”, cel mai frumos solo interpretat de un duo. Cel mai frumos duo transformat în cel mai trist solo.

 

 

Blueberries

Maine-ul e așa cum ți-l imaginezi citind Enchanted August, cu afine și mentă în grădina din fața casei și cu toamne frumos de ploioase. Clementine suferea de insomnii încă din liceu. Fusese dependentă de somnifere până i-a descoperit mama prescripțiile falsificate pierdute într-un sertar cu enșpe mii de chestii nesemnificative.
Într-una din diminețile tipice new england, se trezise cu un gând bruscat de subconștientul insomniac. Începea să se complice. Știa că ceea ce urma o să doară. Deși siguranța unei valorificări a acestei stări era pusă la încercare, își repeta întruna că merită încercat. Oricum, o dezamăgire în plus nu mai e supriză.
După-amiază, din cap îi evadase orice urmă de îndoială, odată cu ridicarea pânzelor, navigând spre farul din Cape Elizabeth. Să mânuiești o astfel de barcă necesită patru mâini, moment pentru care Mr. Alan era prezent la datorie. Clementine era la cârmă, ca orice femeie puternică și independentă, în timp ce Mr. Alan schimba direcția pânzelor în concordanță cu cea a vântului. Pe cât de aventuros, pe atât de calmant. Între Peaks Island și Diamond Island curentul dispăruse, barca lăsându-se purtată de valuri, în voia lor. Clementine se îndreptă spre partea din fața „titanicului”, cu părul ciufulit și buzele sărate de briză. O liniște periculoasă, aproape impecabilă, era spulberată de valurile ce se loveau de pereții bărcii și de pescărușii refugiați în neant. Pe insula din stânga și din dreapta ei se zărea câte o căbănuță în stil american, din lemn vopsit în alb. Cui îi mai păsa de ziua de mâine?! Darămite de trecut! Se întinsese pe spate, cu o mână după ceafă, respirând aerul oceanic și privind cerul senin de după ora patru.
În scurt timp, Maine-ul a înlocuit orice pastilă miraculoasă. Nu știu dacă era din cauza paharului de vin savurat regulat când se întorcea de la job, sau simplul fapt că adormea sub fonul valurilor zbuciumate ale oceanului. Pe lângă oda Atlanticului, în fiecare seara se auzea ajungând în gară un tren, același tren care le-a tăiat calea ei și lui la prima întâlnire oficială, dându-le răgaz de sărutări un pic mai lungi. Bine, un pic mult mai lungi, nu știu câți kilometri avea trenul respectiv.

drive me crazy to drive to you

La nouă fără zece sună telefonul. Clementine mormăi ceva într-o limbă neînțeleasă și, dregându-și vocea, răspunsese de parcă reușise să facă și sportul de dimineață pe ziua respectivă. Trăgându-și un tricou peste, își luă ultima țigară super slim din pachetul epuizat de aseară și ieși la balcon. În pat rămăsese dragostea, urmărind prin ceață figura ce se mișca nervos dintr-o parte în alta a balconului, făcând diverse grimase și mânuind viciul în stânga și-n dreapta. Lucrul adorabil al acestei acțiuni e faptul că, deși tensionat, totuși îndeplinită cu mișcări grațioase. Ea era o Daisy, el nu prea semăna a Gatsby. O lăsă să-și calmeze ridurile, exclamând în tăcere: „a dracului artistă, mai e și femeie de afaceri” și adormi la loc. Dar ce se întâmplase înainte?
La patru fără treișpe dimineața, în căști suna Kaz Hawkins. În poziția lotus, Clem fredona „I m surviiiiiiiving… without you…”, cu spatele rezemat de peretele-ghețar pentru arșița din timpul zilei precedente. Trecându-și degetele prin păru-i moale, secat de dor, se dăduse bătută și dus-a fost. La câteva ore distanță se bucura deja de căldura pieptului pe care-și rezemase obrazul. Nu mai conta nimic, doar un „putem sta așa măcar vreo zece minute?” Și-au stat. Mai mult.

Gânduri sub ploaie și jazz

     Cu un coc messy în vârful capului și țigara în colțul stâng al gurii, Clementine mânuia o periuță subțire ce-i colora unghiile într-un roșu aprins. Cuprins de o ploaie lină de primăvară, New York-ul nu-și încetase rutina zilnică. O rutină mai aglomerată decât amalgamul de gânduri ce-i roiau în căpșorul ăla, care nu avea un umăr pe care să se razeme. La apogeul versului „strumming my pain with her fingers…”, își îndreptă privirea spre locul de unde se auzea Sinatra și cu un zâmbet diavolesc, scrumă țigara.
În pauza dintre „aș avea chef de o margarita” și „mi-am uitat umbrela în taxi”, gândurile i se opriseră la „eu îmi sunt de ajuns”. De aici a început totul. Self-motivation sau self-consolation, haha, nu știu. N-ai nevoie de nicio carte de dezvoltare personală sau vreun psiholog, atunci când privești lucrurile din perspectiva corectă. Și ea o făcea, de ceva timp chiar i se reușea de minune, devenind oarecum mai încrezută în propria-i valoare. În momentul în care încetezi să mai depinzi de cineva sau de părerea cuiva, chiar reușesti să fii împăcat cu tine însuți. Și totul începe de la timpul pe care îl dăruiești celuilalt „eu”. Acel eu e adevărata ta față, cum s-ar spune. Un eu la care nu ai acces decât tu. Singurătatea folosită util cu eu-l tău, e un ocean infinit de creativitate și regăsire. Trebuie să înveți să profiți de partea frumoasă ascunsă în tine; cizeleaz-o, sculpteaz-o și dă-i o formă așa cum îți place cel mai mult. Nu e egoism, e iubire. S-au ținut atâtea predici despre acest subiect și toate au pornit de la iubirea sinelui. Clementine începuse să se iubească, astfel, făcuse primii pași spre dorința de a putea iubi și pe altcineva, un „tu”.
Își admiră picioarele și coborâ de pe pervazul care-i permitea să admire orașul de la înălțime. Era gata să cucerească lumea. Glumesc, chiar avea o poftă mare de margarita.

 

Ziua usilor deschise

   Sufletul nu-i altceva decât un muzeu. Piramida Louvre-ului ți-e corpul, iar capodoperele trebuie să le descoperi săpând adânc. Exact aceeași schemă. Nu-ți ajunge o zi să-l vizitezi de-a-ntregul. Uneori nici măcar o viață. Ca și CEO al propriulu-ți muzeu, tu faci design-ul, tu gestionezi activitățile și tot tu alegi ce arăți lumii. Selectiv și cu atenție, îți aranjezi înăuntru operele de artă. Cunoști sculptura The Winged Victory of Samothrace ? Imaginează-ți că reprezintă suma încercărilor, eșecurilor și victoriilor tale. O pui la intrare, să se vadă că ai aripi. Dacă faci câțiva pași mai la dreapta, intri în Galeria Emoțiilor. Acolo nu dai acces tuturor, decât celor care au trecut de detectorul de intenții. Ai un haos organizat cuprins de sensibilitate, nervozitate, bucurii, tristeți și dezamăgiri. În jurul unui bec roiesc dragostea și frica, ducând o luptă acerbă și, oarecum, fără sfârșit. Cum această cameră are acces limitat și cum tot ce-i interzis e palpitant, ai des viruși în sistem. Algoritmul pe care-ți construiești securitatea necesită timp și interni care se angajează să facă voluntariat. Majoritatea profită ca să vadă cu ce se alimentează server-ul. La asta încă lucrăm.
În corpul B aranjezi Experiențele. Nu le sortezi după grad, care e pozitivă și care e negativă. Din toate ai învățat câte ceva și le expui oamenilor la justa lor valoare. În fața lor, turistul poate să stea minute în șir, meditând și analizând. Angajezi un ghid în centrul galeriei, în caz că cineva se pierde sau are nevoie de un anumit impuls. Ocazional, te prezinți în persoană, ca să confirmi veridicitatea.
În capătul unui hol ți-e biroul. E gol și e doar pentru tine, cu acces restricționat la superlativ. E mediul pragmatic în care analizezi la rece totul ce se întâmplă în muzeul tău. Am mințit, nu e gol de tot. Pe unul din pereți atârnă Gioconda. Atâția oameni vor să te viziteze anume pentru zâmbetul ăla monalistic, încât ai hotărât, măcar o dată-n viață, să fii egoist și să ți-o păstrezi doar pentru tine. Cu riscul de a nu mai stârni interes.
Periodic, organizezi ziua ușilor deschise. Permiți turiștilor să te atingă fin, să te admire sau să arunce cu roșii în tine. Îți fac poze și te arată prietenilor, își fac un check-in și pleacă.
Momentan dezinfectez muzeul.
Închis pentru renovare.
Data relansării necunoscută.

Biografie

Nume, prenume: Tata sau papa.
Născut: Undeva între război și independență, acum jumătate de secol.
Ocupație: Mereu, detestă să stea locului chiar și duminicile.
Cetățenie: Om.
Semnătura: Tatuată după urechea stângă a fiicei.

Tata s-a născut pe malul Prutului într-o zi de martie târzie, copilăria petrecându-și-o în ograda grădiniței la care lucra mama sa, Emilia. Despre tatăl său nu am să vă spun multe, decât că i-a cumpărat acordeonul mult dorit și probabil i-a inspirat bărbăție.
Fiind unul dintre cei mai buni elevi din clasă, dar și cel mai năzbâtios, putem spune că era un superglue al femeilor anilor 90. De fapt, până în ’92, când a păcălit-o pe colega de clasă, Anna, să-i devină mama copiilor  săi. Dar până la asta, papa a fost în armata marină. Răsfoind niște poze, o înțeleg pe Ana. Chipeș băiatul, iar costumul de marinar ar fi atras orice mică sirenă, haha. Lăsând glumițele la o parte, el nu s-ar fi gândit niciodată că ar putea deveni un tată atât de minunat, că ar putea avea o însemnătate atât de mare în viața unei fetițe și nici nu știu dacă e conștient acum de acest fapt. Acea fetiță a fost dorită mult, ok, dacă era băiat era și mai bine, dar totuși… Cu timpul, fetița devenise băiatul tatălui, ajutorul lui, mâna dreaptă, ba chiar și tovarășul pe care-l lua la întâlnirile cu băieții. Partea amuzantă e că, până și în ziua de azi, prietenii săi o numesc Jimmy, așa cum a poreclit-o tata de când avea câțiva anișori. La șapte ani o învățase pe Jimmy să o călărească pe Stela. Ele două aveau aceeași vârstă și o conexiune puternică. Deja pentru vecini nu mai era ciudat să vadă un copil și un ditamai animal pe drum, știau că e „fetița cu calul”, cum mi s-a adresat cineva, când după mult timp peste hotare, m-am întors acasă fată mare. De la tata, fetița a învățat extrem de multe chestii, unele fiindu-i-le transmise genetic, dar în mare parte, ceea ce vedeți astăzi, tot ce ține de caracter și creier, i se datorează lui. Dar cea mai frumoasă lecție și cel mai frumos lucru, a învățat că trebuie să fie integră, indiferent de orice. Integritatea impune respect. Ce își mai poate dori un tată pentru fiica lui?! Mulțumesc, papa, că m-ai învățat să fiu unică, că ai făcut imposibilul – posibil și că am învățat ce este dragostea datorită relației dintre tine și mama.

Link-uri externe: Danielle, în Portugalia;
Dummy, oriunde vrea ea.

Referințe: O copilărie magică.

Note: P.S. Te iubesc!

 

Floarea salbatica

Prima noastră călătorie împreună. Ne-am trezit într-o dimineață foarte rece de octombrie în care te întrebai de unde am atâta energie la prima oră în care tu abia de vedeai la ceas. Eram undeva prin zona Aquitaine a Franței. Eu, tu și un grup de străini. Nu că noi am fi fost cunoscuți… După ce am vizitat un castel, iar eu m-am îmbătat după degustarea a 5 tipuri de vin, am poposit la una dintre cele mai mari citadele pe care o văzusem până atunci. Ne-am rupt de nemți, englezi și turci și am început sa explorăm. Al naibii sport, suntem unul mai în formă decât altul. Dar era o zi atât de însorită, încât îți venea să stai pur și simplu tolănit pe iarba și să contemplezi. Mi-ai zis să stau la poză, că era prea frumos copacul din spatele meu. Apoi ne-am făcut o poză împreună, că eram noi prea frumoși. Deși nu era prima poză împreună, în momentul ăla se capturase ceva sublim, iar noi atât de diferiți – ne asemănam atât de bine. Am adunat și like-uri bune, și comentarii pentru care am avut nevoie de google translate. Cand se înserase, iar din noi se scurgea ultima picătură de energie, ne-am așezat pe scările ce duceau nuștiuunde. Râdeai că m-am descărcat ca un iphone și-mi aruncai cu firicele de iarbă în cap. Nu puteam să nu schițez vreun zâmbet, iar cu ultimele puteri, am rupt o floricică mică și ți-am dat-o în prostie. Câteva zile, sau săptămâni, sau nu știu, mai târziu…după vreo două pahare de rosé, ne-am destăinuit și declarat iubire. Au urmat seri în care-ți cântam „I wish my name was Clementine…” , altele în care tu te jucai în părul meu și fredonai „My butterfly”de Danyel Gérard și una în care am observat ceva ciudat în husa telefonului tău. Era un bilet vechi dăruit de unchiul tău, ce-ți purta noroc și o floare mov, uscată… „De ce o păstrezi?”
„Când mi se pare că ești ireală, o ating.”